Parastase

Ce slujbă se face la casa celui repausat?

îndată după moarte sau înainte de înmormântare, preotul săvârşeşte la casa repausatului panihida sau panahida. Numele acestei ierurgii vine de la cuvântul grecesc Pannuciv”, care înseamnă priveghere sau slujbă de toată noaptea, deoarece panihida înlocuieşte priveghiile, adică rugăciunile din timpul nopţii, care se făceau odinioară în biserici, în ajunul praznicelor mari, sau în case, la căpătâiul celor repausaţi.

Această slujbă e o prescurtare a slujbei înmormântaţii, fiind alcătuită din rugăciunile începatoare obişnuite, troparele de la începutul slujbei înmormântării, rugăciunea «Dumnezeul duhurilor şi al tot trupul…» în care ne rugăm pentru iertarea şi odihna celor răposaţi, apoi «veşnica pomenire».

Când se face înmormântarea?

De obicei a treia zi după moarte, când se face pentru răposat şi prima pomenire şi când, după credinţa noastră, sufletul celui repausat părăseşte pentru totdeauna pământul şi locurile pe unde a trăit, pentru a se înălţa la cer^[3]. La nevoie înmormântarea se face însă şi mai degrabă sau mai târziu.

De ce trupul celui repausat e adus la biserică înainte de a fi înmormântat şi aici i se face slujba înmormântării?

Pentru că aici răposatul se află pentru cea din urmă oara în mijlocul parohiei sau al obştii creştine în care a trăit. El îşi ia acum rămas bun nu numai de la cei rămaşi în viaţă, ci şi de la locaşul sfânt unde a luat parte la sfintele slujbe, unde a fost botezat, cununat şi împărtăşit. Şi, după cum în biserică a primit botezul şi îmbisericirea, adică începutul vieţii sale în Hristos, se cuvine ca tot aici să i se facă şi cea din urmă slujbă, aceea care binecuvintează sfârşitul vieţii sale pământeşti şi intrarea pe poarta veşniciei.

Slujba înmormântării este oare aceeaşi pentru toţi cei repausaţi?

Nu. Biserica a întocmit patru rânduieli deosebite ale slujbei înmormântării: una pentru credincioşii laici sau mireni în vârstă, a doua pentru pruncu şi copiii până la şapte ani, a treia pentru diaconi şi preoţi de mir şi a patra pentru călugări şi arhierei.

Care este partea cea mai de seamă din slujba înmormântării credincioşilor?

Partea cea mai de seamă din slujba înmormântării credinciosşilor este molitva de dezlegare («Dumnezeul duhurilor şi al tot trupul»), urmată de rugăciunile de iertare, rostite de preot. în acestea, preotul roagă pe Dumnezeu să dezlege sufletul celui răposat, de orice blestem sau afurisenie, să-i ierte tot păcatul sufletesc şi trupesc, ca sufletul lui să se odihnească împreună cu drepţii, iar trupul să se dea înapoi firii, desfăcându-se în cele din care a fost alcătuit.

Ce înseamnă sărutarea cea mai de pe urmă, pe care rudele, prietenu şi cunoscuţii o dau celui repausat?

Aceasta este pecetea dragostei şi a unirii, ce leagă pe cei vii cu cei morţi şi totodată semnul iertării şi al împăcării prin care ne luăm rămas bun de la cel ce pleacă dintre noi^[4]. De aceea, în timpul acesta se cântă frumoasele şi înduioşătoarele podobii: «Veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă…» şi celelalte, în care Biserica ne zugrăveşte din nou piericiunea şi vremelnicia vieţii pământeşti şi ne aminteşte că toţi vom muri şi ne îndeamnă să ne rugăm cu toţii pentru iertarea şi odihna celui răposat.

Ce înseamnă: «Veşnica pomenire», care se cântă repausatului la sfârşitul slujbei înmormântării, la punerea în mormânt şi la parastase?

Prin aceasta ne rugăm lui Dumnezeu ca, pe de o parte, El să-Şi aducă pururea aminte de cel răposat, cum s-a rugat tâlharul pe cruce: ,Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta/”, iar, pe de alta, noi, cei vii, să păstrăm o neîntreruptă aducere aminte de dânsul, să nu-l lăsăm în uitare, ci să-l pomenim totdeauna, rugându-ne pentru dânsul.

Se face vreo abatere de la rânduiala obişnuită a slujbei înmormântării, în vreun timp al anului?

Da, şi anume în Săptămâna luminată, adică între Duminica învierii şi Duminica Tomii. Iată ce ne învaţă despre aceasta cartea de slujbă: «Ştiut să fie că de va răposa vreunul din creştini de Sfintele Paşti sau în orice zi din Săptămâna luminată până la Duminica Tomii, nu cântam slujba înmormântării ştiute, pentru mărirea şi cinstirea sărbătorii învierii şi pentru ca acestea sunt zile de bucurie şi de veselie, iară nu de jale şi de plângere. Şi toţi câţi murim întru nădejdea învierii şi a vieţii celei veşnice, întru Hristos înviem.

De aceea, pentru ca bucuria învierii să nu fie întunecată sau umbrită de jalea şi durerea pentru cei morţi, din zilele obişnuite, preotul slujeşte în asemenea cazuri îmbrăcat în veşminte luminate (albe), iar slujba înmormântării din aceste zile e alcătuită aproape numai din cântările învierii. Din slujba obişnuită a înmormântării se păstrează numai ectenia pentru morţi, condacul «Cu sfinţii odihneşte, Hristoase…» şi rugăciunile de dezlegare şi iertare («Dumnezeul duhurilor…» şi celelalte).

De ce preotul, la coborârea sicriului în groapă, aruncă peste el prima lopată de ţărână, în formă de cruce?

Întâi pentru a ne aduce aminte de cuvântul Domnului: „Că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 19).

Al doilea, pentru a mângâia pe cei rămaşi în viaţă că, chiar în pământ, trupul celui răposat rămâne tot sub puterea şi ocrotirea lui Dumnezeu, deoarece, precum zice Psalmistul: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa” (Ps. 23,1). Sau, precum ne învaţă Sf. Apostol Pavel: „Căci de viem, Domnului viem, şi de murim, Domnului murim; deci, sau de viem sau de murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8).

Pentru ce preotul varsă cenuşa din cădelniţă, untdelemn şi vin peste trupul răposatului?

Se varsă cenuşa, pentru a adeveri cuvântul Sfintei Scripturi ca „pământ şi cenuşă suntem” (Fac. 18, 27; Iov 30, 19; Eccl. 12, 7). Apoi, această cenuşă, fiind binecuvântată şi sfinţită cu semnul Crucii, prin tămâie, pune pe mort sub scutul lui Hristos până la înviere. Untdelemnul este semnul şi pecetea lui Hristos, ca şi untdelemnul de la Botez. «Atunci (la Botez), ungerea cu untdelemn chema pe candidatul la Botez la luptele cele sfinte; acum însă untdelemnul cel vărsat înseamnă că cel adormit a luptat luptele cele sfinte şi s-a desăvârşit»^[5]. Iar vinul, în unele părţi amestecat cu untdelemn, iar în altele înlocuit cu Aghiazma, se toarnă cruciş peste trupul răposatului. Vinul este simbolul sângelui, adică al sevei de viaţă care curge prin mădularele trupului omenesc şi îl însufleţeşte. Turnarea lui peste trupul mortului este deci preînchipuirea nemuririi sau a învierii pentru viaţa cea veşnică, pe care o nădăjduim.

Ce este şi ce închipuie coliva, care se face la înmormântări şi parastase?

Coliva închipuie însuşi trupul mortului şi este totodată un semn văzut al credinţei noastre în înviere şi nemurire, deoarece este făcută din boabe de grâu, pe care însuşi Domnul le-a înfăţişat ca purtând în ele icoana sau asemănarea învierii trupurilor: dupa cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roada trebuie să se îngroape mai întâi în pământ şi apoi să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (Ioan 12, 24; I Cor. 15, 36 ş.u,)^[6].

De aceea, la binecuvântarea colivei de către preot, şi anume, când se cântă «Veşnica pomenire», rudele şi prietenii mortului ridică tava (farfuria) cu coliva, legănând-o pe mâini, în semn de comuniune sau legătură cu răposatul. Acelaşi lucru închipuie şi gustarea din colivă, după binecuvântarea ei.

Acelaşi rost îl are şi coliva simplă, neînsoţită de vin, adusă de cei vii în biserică la ziua numelui lor, spre cinstea şi pomenirea praznicului sau sfinţilor sărbătoriţi în acea zi sau spre pomenirea morţilor care poartă numele acelor sfinţi. Ea se binecuvintează de către preoţi fie seara, la sfârşitul vecerniei, fie (mai des) ziua, la sfârşitul Liturghiei, după rugăciunea Amvonului, printr-o rugăciune deosebită: «Doamne, Cela ce ai produs toate cu cuvântul Tău…».

Ce sunt pomenile şi ce rost au ele?

Pomenile sau praznicele morţilor sunt mesele care se fac în cinstea şi pomenirea morţilor. Ele sunt rămăşiţe ale vechilor agape sau mese frăţeşti, cu care era împreunată în vechime slujba înmormântării.

Despre ele pomenesc vechile rânduieli bisericeşti, ca Aşezămintele Sfinţilor Apostoli (Cartea VIII, cap. 44), şi alte scrieri vechi creştine: «Noi îi poftim pe săraci şi nevoiaşi la ospăţ, pentru ca astfel serbarea noastră să devină pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentru noi, mireasma bine plăcută lui Dumnezeu» .

Tot pomană se numeşte şi orice faptă de milostenie făcută pentru pomenirea şi folosul morţilor, ca de pildă hainele sau lucrurile care se dau săracilor şi care sunt binecuvântate de preot printr-o molitvă deosebită.

Ce trebuie să credem despre cei ce îşi dau trupurile să fie arse la crematoriu?

Arderea trupului înseamnă nimicirea lui. De aceea, îşi ard trupurile după moarte numai cei ce îşi închipuie că totul se sfârşeşte cu moartea şi că după moarte nu mai e nimic. Dar noi, creştinii, credem cu tărie în veşnicia sau nemurirea sufletului şi în învierea trupurilor, adică în realcătuirea lor din elementele din care au fost compuse şi în reunirea lor cu sufletul, pentru a fi judecate şi răsplătite împreună cu sufletele cu care au şi vieţuit pe pământ . Pentru noi, trupul omului este templul lui Dumnezeu, întru care locuieşte Sfântul Duh, precum zice Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 3, 16-17; 6,19); este locaş al sufletului şi înfrăţit cu acesta, atât la răsplată cât şi la pedeapsă . Se cuvine deci să fie cinstit şi îngrijit şi după despărţirea lui de suflet, iar nu ars ca un lucru netrebnic. Sfintele Moaşte, adică rămăşiţele trupeşti ale Sfinţilor, păstrate uneori în chip minunat, sunt o dovadă vie a cinstirii pe care noi o dăm trupurilor şi a darurilor minunate pe care harul lui Dumnezeu le toarnă în trupurile celor ce I­au bine plăcut. De aceea, noi îngropăm pe morţi în pământ, pentru că Dumnezeu însuşi a zis lui Adam: „că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 19). Aşa ne învaţă Sfânta Scriptură şi în alte locuri, ca de pildă: „Tot pământul în pământ va merge, de unde s-a şi zidit” (Iov 34, 15). Iar ca pilda vie avem pe Mântuitorul însuşi, Care a fost îngropat şi a stat în sânul pământului trei zile, făcându-Se „începătura învieru celor adormiţi” (I Cor. 15, 20).

Ce sunt mormintele şi cimitirele şi ce rost au ele pentru noi creştinii?

Mormintele şi cimitirele sunt locuri de odihnă şi linişte în care aşezăm trupurile repausaţilor noştri, în aşteptarea învierii şi a Judecăţii de apoi. Deşi plecaţi dintre noi, cei repausaţi rămân astfel mai departe lângă noi, prin osemintele lor. Mormintele lor păstrează vie în sufletele noastre amintirea celor ce dorm în ele şi legatura nevazută cu ei. Totodată ele ţin treaz în noi gândul la moarte şi ne îndeamnă să ne pregătim pentru ea. «Privind mormintele – zice Sf. Ioan Gură de Aur -, dacă sufletul dormitează, tresare îndată, iar de este treaz şi vrednic, se face şi mai vrednic… Vederea mormintelor îmboldeşte pe fiecare dintre noi să cugete, fără voia lui, asupra sfârşitului nostru propriu, iar cine a luat la sine această încredinţare nu se va lăsa pe sine lesne în mrejele păcatului. Pentru aceasta un înţelept dădea sfatul ce zice: În tot ce veţi spune, cugetaţi la clipele cele de pe urmă şi niciodată nu veţi păcătui»^[7].

Pentru ce se pune cruce la căpătâiul morţilor?

Pentru că Sfânta Cruce este semnul credinţei celui adormit, semnul lui Hristos şi al biruinţei Lui împotriva morţii. Crucea, care străjuieşte deci mormântul creştinului, arată că cel ce doarme sub scutul ei a adormit întru Hristos şi cu nădejdea că se va scula împreună cu El la învierea cea de obşte.

Prin ce se arată grija noastră faţă de cei repausaţi?

Prin înmormântarea lor după datina creştinească şi prin săvârşirea rugăciunilor şi slujbelor orânduite de Biserică pentru pomenirea lor. De aceea, trebuie să pomenim pururea pe răposaţi şi să ne rugăm pentru dânşii, atât în rugăciunile noastre personale, de fiecare zi, cât şi prin slujbele şi rânduielile aşezate de Biserică pentru aceasta, la soroacele cuvenite.

Care sunt soroacele sau termenele pentru pomenirea celor răposaţi?

Ziua a treia, a noua şi a patruzecea după moarte; la trei, şase şi nouă luni şi la un an după moarte; apoi în fiecare an până la şapte ani după moarte.

De ce se face pomenirea la aceste soroace?

Se face la trei zile, în cinstea Sfintei Treimi, întru Care ne mântuim şi în amintirea Învieru celei de a treia zi a Domnului, Care, sculându-Se din morţi, S-a făcut pârgă sau începătură şi chip al învierii celor adormiţi; la nouă zile, pentru ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele nouă cete îngereşti şi în amintirea orei a noua în care Domnul, înainte de a muri pe Cruce, a făgăduit tâlharului Raiul, pe care ne rugăm să-l moştenească şi răposaţii noştri; la patruzeci de zile (şase săptămâni), în amintirea înălţării la cer a Domnului care a avut loc la patruzeci de zile după Înviere, pentru ca sufletul celui răposat să se înalţe şi el la cer; la trei luni, la şase luni, la nouă luni şi la un an, în cinstea şi slava Sfintei Treimi, după pilda creştinilor din primele veacuri, care prăznuiau în fiecare an ziua morţii mucenicilor şi a sfinţilor, ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo .

Termenul de şapte ani, când se face pentru cea din urmă oară datornica pomenire anuală a răposatului, e număr sfânt (cele 7 zile ale facerii lumii) şi se socoteşte că atunci trupul omului e cu totul desfăcut în ţărână. De aceea, în rânduiala mănăstirilor, atunci când se împlinesc şapte ani de la îngroparea călugărilor, se face dezgroparea osemintelor şi aşezarea lor în raclă sau osuar, ori în gropniţa de obşte.

Cum se numeşte slujba care se face la aceste soroace, pentru pomenirea repausaţilor?

În cărţile de slujbă se numeşte panihidă (panahidă), dar în popor poartă de obicei numirea de parastas, de la cuvântul grecesc parivstmi# a se înfăţişa înaintea cuiva, a mijloci, deci rugăciune de mijlocire pentru răposaţi.

Parastasul nu e altceva decât o prescurtare a slujbei înmormântării. Partea de căpetenie o alcătuiesc rugăciunile de dezlegare şi iertare, rostite de preot la sfârşitul slujbei, urmate, ca si la înmormântare, de «Veşnicapomenire». Se săvârşeşte în biserică, după Liturghie, iar când e cu putinta, si la mormânt. La parastas se aduc întru pomenirea celui răposat coliva, pâine şi vin din care se toarnă jos peste mormântul celui răposat.

Se pot face parastase în tot timpul anului?

Nu se pot face parastase în următoarele zile şi răstimpuri din cursul anului:

a)   Duminicile de peste an, pentru că Duminica, amintind ziua Învierii Domnului, e zi de bucurie, iar nu de întristare.

b)    În cele douăsprezece zile dintre Naşterea şi Botezul Domnului. Chiar dacă în unele biserici se fac parastase Duminica, cel puţin în Duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Paşti şi Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se faca parastase, pentru a nu se întuneca bucuria Praznicului cel Mare al Învierii.

c)   De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâia din Postul Mare, sâmbăta Sf. Teodor.

d)  Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomii.

e)  La praznicele împărăteşti sau sărbători mari.

în timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marţi, miercuri, joi şi vineri), deoarece în aceste zile nu se face Liturghie obişnuită sau deplină (can. 49 Laodiceea).

Ce sunt «sărindarele»?

Cuvântul «sărindar», de la cuvântul grecesc sarantavfia, înseamnă pomenirea unui răposat sau a unui pomelnic întreg de răposaţi la 40 de Liturghii în şir, mai ales în primele 40 de zile de la moartea cuiva, precum ne îndeamnă să facem Sf. Simion al Tesalonicului . Sărindarele se dau de obicei la sfinţirea unei biserici sau a unei fântâni, când vine preot nou în sat. Ele se numesc de obşte, când pomenirea se face la 40 de Liturghii, una după alta, şi particulare, când pomenirea se face la 40 de Liturghii răzleţe. La sfârşitul celor 40 de Liturghii se face parastas şi se pomenesc răposaţii tuturor credincioşilor care au dat pomelnice, ceea ce se numeşte dezlegarea sau slobozirea sărindarelor.

În unele părţi, se mai obişnuieşte a se face pomenirea neîntreruptă a răposaţilor, adică la toate Liturghiile de peste an. Lucrul acesta se face mai ales în mănăstirile unde Sfânta Liturghie se săvârşeşte neîntrerupt, în fiecare zi. Pomelnicul cu numele viilor şi răposaţilor de pomenit, care se dă în acest caz, se numeşte pomelnic anual.

Când şi cum pomeneşte Biserica pe cei repausaţi?

în afara de pomenirile făcute de rudele şi urmaşii răposatului, la soroacele arătate până acum, Biserica face şi ea însăşi pomenirea răposaţilor şi se roagă pentru ei zilnic, mai în toate slujbele sale, ca de pildă la Litie şi Miezonoptică, dar mai ales la Liturghie. Aici pomenirea se face de mai multe ori, dar îndeosebi la Proscomidie, la ieşirea cu cinstitele Daruri şi dupa sfinţirea Darurilor, în cursul rugăciunii de mijlocire generală pentru vii şi morţi, când preotul pomeneşte în taina pe toţi repausaţii; cu cuvintele «Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci şi-i odihneşte pe dânşii, Dumnezeul nostru, unde străluceşte lumina feţei Tale» . Nimic altceva nu este mai de folos pentru cei adormiţi decât a aduce pentru dânşii Jertfa cea fără de sânge sau a fi pomeniţi în timpul săvârşirii ei. Lucrul acesta le pricinuieşte multă uşurare şi bucurie . De aceea, pe lângă parastasele cu Liturghie, pe care le facem anume pentru răposaţi, e bine să aducem prescură si pomelnic cu numele lor, pentru a fi pomeniţi de către preot la fiecare Liturghie.

Dar în afara de pomenirea zilnică a răposaţilor, Biserica are în cursul anului bisericesc şi zile anume orânduite sau închinate pomenirii generale a tuturor celor răposaţi, din toate vremurile şi din toate locurile.

Care sunt aceste zile şi care e temeiul aşezării lor?

Mai întâi Biserica pomeneşte pe răposaţi în toate sâmbetele de peste an. Sâmbata e ziua din cursul săptămânii închinată amintirii tuturor sfinţilor şi răposaţilor, pentru ca cuvântul Sâmbătă (adica Sabat) înseamnă odihnă; e ziua în care Dumnezeu S-a odihnit după zidirea lumii şi în care, deci, cerem şi noi odihnă celor răposaţi, după ostenelile şi alergarea din aceasta viaţă^[8] şi pentru că Sâmbăta e ziua în care Mântuitorul a stat în mormânt cu trupul, iar sufletul s-a pogorât la iad, ca să elibereze din el pe toti drepţii cei din veac adormiţi. Lucrul acesta ni-l amintesc şi cântările (stihirile) de la slujba Vecerniei şi Utreniei sâmbetelor din Octoih, în care mărim pe sfinţi şi ne rugăm pentru răposaţi. De aceea, parastasele se fac de regula sâmbăta. Parastasele care se fac duminica, mai ales în oraşe, nu sunt potrivite cu bucuria Învierii, pe care o prăznuim în această zi.

Dar mai cu osebire face Biserica pomenirea de obşte a tuturor repausaţilor în anumite sâmbete din cursul anului, numite sâmbetele morţilor, şi anume:

a)    Sâmbăta Rusaliilor (numită şi Moşii de vară, adică ziua de pomenire a moşilor şi strămoşilor noştri), pentru ca pogorârea Sfântului Duh, care se va serba a doua zi, să se facă şi asupra celor adormiţi, izbăvindu-i din stricăciune şi din pedeapsă. Se aduc la biserică şi se împart la morminte mâncăruri, fructe, haine şi vase (oale şi străchini).

b)     Sâmbata Lăsatului sec de carne (numită Moşii de iarnă), deoarece Duminica următoare fiind închinată pomenirii înfricoşatei Judecăţi, facem rugăciune pentru răposaţi, ca Dumnezeu să Se îndure de ei la Judecata de apoi

Se mai obişnuieşte, de asemenea, a se face parastase mai cu osebire în Sâmbăta a doua, a treia şi a patra din Postul cel Mare, pentru ca în celelalte zile din acest timp al Postului nu se săvârşeşte Liturghie şi deci nu se pot face nici parastase pentru cei răposaţi; de asemenea, în Sâmbăta lui Lazăr, dinaintea Floriilor, când prăznuim amintirea învierii lui Lazăr de către Domnul, rugându-ne ca Domnul să învieze şi pe răposaţii noştri, la vremea cuvenită. De altfel e ultima dată când se mai pot face parastase până la Duminica Tomii.

În ce alt chip mai putem arăta grija faţă de răposaţi în afară de pomenirea lor în rugăciuni şi slujbe?

Cinstirea celor răposaţi se arată nu numai prin rugăciunile sau slujbele şi milosteniile ce le facem pentru ei, ci şi prin purtarea de grijă a mormintelor lor. Se cade să ne aducem aminte de mormintele răposaţilor noştri, veghind întâi de toate ca de la căpătâiul lor să nu lipsească niciodată Sfânta Cruce. Să le îngrijim şi să le împodobim, îngrădindu-le, semănând pe ele sau împrejurul lor iarbă şi flori. Să le cercetăm cât mai des, iar în zilele de sărbătoare, să aprindem la morminte candele şi lumânări sau vase cu tămâie, în cinstea răposaţilor, aşa cum ne îndeamnă Sf. Părinţi şi Învăţători ai Bisericii, ca Sf. Atanasie cel Mare; şi Simion al Tesalonicului . Numai aşa vom avea dreptul să pretindem urmaşilor noştri ca şi ei să facă la fel cu mormintele noastre, după ce ne vom fi mutat de pe pământ.